Nașterea Elenei
Parcă aș vrea să spun multe, însă simt cum cuvintele diminuează sensul trăirilor de atunci…
Totuși voi împărtași această experiență din viata mea, nu pentru a mă lăuda, nu pentru a primi aplauze, nu pentru a fi arătată cu degetul, ci spre Slava Lui Dumnezeu, căci numai cu ajutorul Lui toate au fost cu putință.
Doarme frumos, cu gurița mică, cu rochița roz și cu piciorușele pufoase. E minunea vieții noastre, la fel ca și ceilalti doi copii, doi băieței. Ea este o minune, o minune mare, pentru ca e născută natural după 2 cezariene, la o distanță de 1 an si 11 luni!
Povestea nasterilor
Povestea ei începe încă de la primul copil și de la prima naștere, de atunci de când sufletul meu a rămas neîmplinit că nu s-a putut naște natural, de fapt nici măcar nu am încercat. A fost o cezariană de urgență, la 32 de săptămâni. De atunci gândurile despre posibilitatea de a naște natural au fost cele cu care mă culcam și mă trezeam. Citeam experiențe ale altor mămici, citeam despre riscuri, citeam studii cu argumente pro și contra, citeam tot ce implica nașterea naturală după cezariană, dar și despre nașterile naturale în general.
BB doi
A venit și cel de-al doilea bebe în burtica mea, iar gândurile și neliniștea despre cum și unde voi naște nu-mi dădeau pace. Îmi doream mult măcar să fiu lăsată să încerc, să am o probă de travaliu…, măcar atât! Discutasem și cu medicul ginecolog care îmi urmărea nașterea despre această posibilitate, însă dânsul nu se arăta dispus să asiste la o astfel de naștere. Cauza era tipul meu de tăietura/cezariană, care la exterior era verticală, iar în interior pe uter nu se știa cum e, deoarece pe fișa de externare de la prima naștere nu era specificat. Astfel, dacă taietura mea era verticală și pe uter, riscurile de ruptură uterină erau și mai mari decât în cazul unei cezariene orizontale. În contextul acesta scăzuse mult entuziasmul și dorinta mea de a avea o NVDC, pentru că nu-mi doream să ramână copiii fără mamă și soțul fără soție, sau și mai grav, să moară copilul, mai ales că distanța dintre sarcini era de numai 1 an si 11 luni. Așadar, deși continuam să vorbesc cu medicul meu despre NVDC, nu am fost prea convingătoare, și într-un final m-am ales tot cu o cezariană, a doua, dar și cu un baiețel sănătos și frumos.
Eram fericită ca eram bine amândoi, totuși sufletul meu nu era împăcat, nu participasem efectiv la nașterea pruncului…
Un val de tristete ma cuprindea
Zilele, lunile se scurgeau lin, și totuși atunci când venea vorba de naștere un val de tristete îmi cuprindea ființa, nu eram împăcată cu mine însămi. Asfel că, după lungi discuții cu soțul, am convenit că dacă va veni și un alt bebe vom face tot ce ne stă în putință pentru a încerca NVDC. Spun „a încerca” deoarece asta îmi doream, să fiu lăsată să încerc, să intru în travaliu, să ma bucur de durerile/contracțiile care mă vor apropia pas cu pas de momentul în care îmi voi ține pruncul în brațe. Știam însă că ajutorul și reușita îmi vor veni numai de la Dumnezeu. De fapt asta a fost și deviza cu care am plecat în această lungă călătorie: „eu voi face tot ce pot, iar acolo unde puterile omenești se vor sfârși, numai Dumnezeu va face o minune”!

Ma rugam sa fie bine
Această hotărâre mi-a dat liniște, armonie și putere, iar atunci când bebe nu a întârziat să apară știam sigur cum voi naște și ce am de făcut. Mă rugam mereu să fie bine, să fim sănătoși, să ajung cu sarcina la termen (având experiența nașterii premature la primul copil trăiam cu frica aceasta). Sarcina a decurs bine în general, mai ales la cât de activă am fost, micile încercări au fost trecute repede cu vederea. Astfel pe la 20 de săptămâni am luat legatura cu medicul de la clinica unde urma să nasc – Isis-Constanța, și am simțit încredere, căldură și încurajare, mai ales de la Liliana Tudose, cea pe care urma să o cunosc mai târziu și cea care m-a ajutat enorm la naștere. În continuare citeam tot ce găseam despre NVDC și nașteri naturale în general, sau mai bine zis îmi împrospătam cunoștințele despre ceea ce citisem de-a lungul celor 3 ani și ceva.
BB pregatit
Pe la 28 de săptămâni am mers la un control în Constanța și a fost neașteptat de bine, bebe era chiar întors cu capul spre canalul de naștere…, știa el cum vreau să nasc. Între timp am răcit mai zdravăn și o tuse puternică m-a țintuit la pat vreo săptămână, deoarece colul meu începea să se deschidă de la efort. Veni însă grabnic ajutorul Maicii Domnului și lucrurile reveniră la normal. Ușor, ușor mă apropiam de marele eveniment.
Plecam iar spre Constanta
Am petrecut Sfintele Paști împreună, în familie, chiar am reușit să stăm în noaptea de Înviere la slujbă. Mi-am încărcat bateriile și bine că am făcut asta. La câteva zile după Paști am trimis copii la țară, la mama, iar eu am plâns amarnic după ei, era prima despărțire ce implica distanță și timp mai mare. M-am liniștit totuși repede, deoarece știam ca la emoții puternice se poate declanșa nașterea și eu totuși vroiam să nasc natural și la Constanța, nu în Iași. Peste câteva zile am plecat și eu la Constanța cu soțul, am făcut din nou control, aveam aproape 39 de săptămâni, bebe era bine și colul era închis. Mi s-a recomandat mișcare și iar mișcare. De aici începe o perioadă de 2 săptămâni de așteptare în care am străbătut Constanța în lung și în lat, inițial cu harta, apoi din memorie. Am vizitat multe obiective turistice și m-am bucurat de mare din plin. Eram dispusă să aștept până când bebe va hotarî singur momentul veniirii pe lume.
Am cunoscut-o pe Liliana Tudose
Tot în această perioadă de așteptare am cunoscut-o pe Liliana Tudose, cea care m-a ajutat să mă pregatesc moral pentru ce urma să fie, cea care m-a facut să înțeleg că nașterea este doar a mea și nu a medicului/personalului care asistă nașterea, și cea care în final mi-a fost doula la naștere. Tot ea m-a ajutat să cunosc și să comunic cu alte mămici care au avut o NVDC dar și nașteri naturale în general, mămici care m-au încurajat și m-au susținut enorm, mai ales A.
BB statea la mami in burtica linistit
Zilele se scurgeau lin, însa bebe nu dădea semne ca ar vrea să iasa, probabil însă că l-am programat și eu mintal cumva, pentru că îmi doream să asiste și soțul la naștere, însă el mai avea ceva treburi de rezolvat prin Iași. Astfel, pe 9 mai soțul termină ultima prezentare în Iași, iar pe 10 au și început niște contracții neregulate și de intensitate medie. Contracțiile au devenit mai intense, dar tot neregulate pe 11 mai și atunci am plecat spre spital.
Asa a inceput…
Era noapte, și fiind cu dublă cicatricie uterină nu am vrut să mai aștept mult, astfel că am și trezit-o pe prietena la care stăteam în Constanța, ca să mă însoțească la spital. Când am ajuns în fața clinicii mi-a cazut dopul gelatinos, și bine ca eram acolo, deoarece a fost însoțit de o cantitate de lichid roșu care m-a speriat puțin, însa la control totul era ok. Dilatația nu se instalase încă (deși eu așa credeam), iar colul era scurtat foarte puțin. După cazare și alte formalități am fost dusă în sala de nașteri, mi s-a adus o minge și acolo am rămas cu prietena mea până dimineața. Am ațipit printre contracții stând pe minge și tare bine mi-a prins acea puțină odihnă.
Pe la ora 9 mi-am sunat și soțul, iar în cateva ore deja pleca spre Constanța. A ajuns seara, ooff ce bine era, nu ne mai văzusem de 2 săptămâni, iar atunci erau momente importante, dar și grele, în care imi doream să fie lângă mine. Ziua am stat în cameră, doar la monitorizări eram chemată în sala de nașteri, însă noaptea stăteam numai acolo. Aveam 12 ore de când eram internată, cu contracții dese, însă neregulate, dar dilatația tot nu se instala. În noaptea care a urmat însă, pe la ora 3, aveam deja dilatație 2.
Oau, ce bucurie! Am moțăit din nou pe minge, în picioare, sprijinită de pereți, cu soțul mereu lângă mine. Timpul se scurgea, noaptea trecea, ziua apărea, amiaza chiar veni, însă dilatația mea tot 2 era. Contracțiile erau puternice și destul de frecvente, 3-5 min, însă dilatația nu progresa.
Aveam momente de neliniște în care mă întrebam dacă fiecare cm de dilatație are nevoie de atâtea ore eu în câte zile voi naște? Aveam deja 3 nopti nedormite bine și simțeam cum îmi scad puterile, dar pentru că la control inimioara lui bebe bătea bine, curajul și linistea sufletească îmi reveniră rapid. Între timp mai vorbeam cu Liliana, ea îmi mai zicea cum și ce să fac ca să mai diminuez din dureri, vorbeam și cu o altă prietenă A., se rugau atâția oameni pentru mine, știam că va fi bine.
Pe la 6 după-amiaza, la control, aveam deja dilatație 4, iar peste o oră 5-6. Era 13 mai și noi încă râdeam că bebe sigur nu alege data asta să vină pe lume, credeam că voi naște în dimineața zilei următoare.
Am sunat-o pe Liliana și am rugat-o să vină la clinică să stea cu mine în noaptea aceea și bine am facut, deși nu credeam că voi naște atât de rapid. În toate aceste zile m-am plimbat într-una, pe scări, prin cameră, pe culoare, de mă dureau tălpile de atâta mers.
Am pierdut notiunea timpului
Pe la ora 8 seara a ajuns și Liliana, iar de aici lucrurile și-au pierdut noțiunea timpului, dar și contracțiile, deși foarte dureroase au devenit mai suportabile, deoarece Liliana mă ajuta să respir corect, iar soțul îmi făcea masaj la spate. (Deoarece am avut cicatricie pe uter, nu am putut să stau decât în picioare și dreaptă în timpul contracțiilor, că altfel simțeam cum durerea se duce în cicatrice). Îmi amintesc că am mai intrat de vreo 2 ori în duș, apa îmi calma mult durerile.
Liliana a stat mereu lânga mine, chiar am rugat-o să nu mai plece, m-a încurajat să stau/să fac cum simt, mi-a deschis geamul să vina răcoarea de afară, îmi monitoriza bebelușul, astfel încât alături de ea aveam certitudinea că sunt pe drumul cel bun.
A mai urmat o monitorizare la care s-a constatat ca mai ține „o buză de col” și dilatația era deja 8-9, iar apoi am rămas pe masa de nașteri. Am stat în genunchi, pe masă, și am împins ușor, iar când m-am întins din nou d-nul dr a depistat că se vedea capul bebelușului. Aici a fost un moment de agitație, deoarece eu am fost sfătuită să nu mai împing, deși îmi era foarte greu să n-o fac, deoarece încă nu erau pregtite toate cele necesare pentru naștere, probabil nu se așteptau să evolueze atât de rapid lucrurile.
Totuși au fost rapizi și după ce soțul a semnat pe foaie că ne asumăm riscurile NVDC, am fost rugată să împing.
Medicul a facut epiziotomia, iar din 2 sforțări micuța Elena era pe masă! Da, atunci în acel moment, m-am ridicat puțin și am văzut ca era fetiță, pentru că până atunci nu am știut sexul copilului. Mi-au dat lacrimile de bucurie, mi-am facut cruce și am dat mulțumire Lui Dumnezeu pentru toate. Era miezul noptii. Ea a fost dusă la controale rapid, lichidul amiotic era modificat, iar medicul mi-a verificat cicatricea uterină. Era bine, trecuse cu brio peste marele examen, la fel și fetita nu pățise nimic grav.
Au urmat apoi minute mai grele, din cauza rupturii adânci, însa bucuria pruncului care mă privește în ochi și îmi zâmbește mă face să uit totul și să mulțumesc că nu a fost ceva mai grav. Ruptura adânca a adus cu ea și o pierdere cantitativă de sânge, iar din cauza asta nu am putut sta pe picioare imediat, am avut transfuzie de sânge și nevoie mare de ajutor în primele zile. Pentru cine nu știe, ruptura nu a fost condiționată de antecedentele uterului cicatrial, ci de alte cauze care nu țin de tipul de naștere anterioară.
Vreau să mai zic că pe tot parcursul acelor zile nu m-am gândit nici o clipă la cezariană ca la o renunțare a mea din cauza durerilor sau a neputinței, ci doar eram conștientă că dacă se întampla ceva grav cezariana este soluția cea mai bună.
M-am analizat
M-am analizat în tot acest timp de când am născut, am pus la cap toate trăirile și gândurile care m-au încercat și pot concluziona că prin această naștere m-am împlinit eu ca mamă. Da, mă simt mai împlinită pentru că am participat activ la venirea copilului pe lume, pentru că am fost o echipă, eu, soțul și bebe și am colaborat și contribuit la acest mare act: nașterea. Dacă la celelalte 2 nașteri am fost doar un simplu spectator care s-a trezit cu pruncul langă el, aici am fost un actor care a jucat unul din rolurile principale, un actor care știa că și de el depinde succesul din final, un actor care a pus suflet și trup în acest mare act și pașii mici făcuți în acest sens i-au adus satisfacție, iar finalul fericit i-a adus împlirea.
Soțul a fost și el mereu, clipă de clipă lângă mine, iar din momentul când am urcat pe masă nu mi-a mai dat drumul la mână, a fost omul fără de care încercările mele ar fi fost zadarnice. Și în final a fost omul căruia i-au dat lacrimile atunci când ghemotocul nostru de fetiță a scos primele ei sunete. Da, l-au emoționat foarte mult, mai ales că simțea și el că a participat în felul lui la acest mare act.
Nasterea ca implinire personala
Pe lângă actul nașterii ca împlinire mai e și faptul că Elena a fost alăptată exclusiv din primele clipe (nu a primit deloc lapte praf) și apoi a rămas numai cu noi în cameră. Îmi umplea sufletul de bucurie, de gingășie și de recunoștintă când o priveam cum doarme și cum suge cu poftă. Nu a învățat-o nimeni ce să facă, dar cum mă simțea lângă ea întorcea instictiv capul la sân și manca cu o poftă teribilă, de îmi făcea și mie poftă de mâncare.
Știu că visul nostru nu ar fi fost posibil dacă nu găseam clinica respectivă, dacă nu găseam oameni deschiși să mă sprijine. Personalul a fost foarte înțelegător și deși nu toți se arătau deschiși la o astfel de încercare, nu m-au presat în nici un fel, chiar m-au lasat destul de lejer ca să-mi văd și să-mi trăiesc bucuria contracțiilor în felul meu. Un singur lucru m-a deranjat, un amanunt de final care pentru mine s-a dovedit foarte important: nu se face toaleta locală după nașterile naturale, iar pentru mine a fost destul de grav acest lucru. Ajunsă acasă de la clinică, în două zile eram deja infectată, și mi-a trebuit o luna de îngrijiri și drumuri zilnice la spital pentru a mă putea recupera.
Recuperarea a fost greoaie și din cauza rupturii în sine, însa cred că dacă aș fi fost îngrijită mai cu atenție în primele zile după naștere ar fi fost un pic mai bine. (Poate îmi va reproșa cineva că eu ar fi trebuit să mă îngrijesc de asta, dar credeți-mă că cine nu a născut natural, și să fie și cu o anemie puternică și cu o ruptură mare și adâncă, nu știe că e foarte greu să te toaletezi bine numai cu „apă și săpun”, așa cum mi s-a spus că ar fi suficient. Era nevoie de o persoană în cunoștință de cauză să mă ajute să fac lucrul ăsta, nu eu singură, în condițiile în care nici nu puteam sta pe picioare.) Nu aș vrea să se înțeleagă că arunc cu noroi în cei din clinică, ci vreau doar ca prin această remarcă sa le atrag atenția să fie mai cu băgare de seamă cu cazurile grave și chiar să revină la procedura de toaletare locală. Cel puțin pentru mine ar fi fost indicat să se procedeze așa. Totuși, am încercat din răsputeri să trec peste acest fapt și să nu las să-mi umbrească bucuria nașterii pruncului și multumesc Lui Dumnezeu că în final suntem bine.
Bucuria este infinită și astăzi, după 2 luni și ceva, și sunt sigură că dacă iți dorești ceva se poate. Atâtea mămici au reușit, iar poveștile lor m-au încurajat și pe mine, însă binecuvantarea duhovnicului și rugăciunile lui mi-au dat mereu putere să ajung la capăt.
Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să-mi văd visul realitate, iar numărul lor este mare, însă numele lor răsuna des în gândul și rugăciunile noastre!
În final aș vrea să adaug că cuvintele sunt prea seci și prea puține ca să exprim bucuria, împlinirea și trăirile acestei experiențe unice în felul ei, însa nădăjduiesc că ar putea fi un cuvânt de încurajare pentru mămicile care au născut prin cezariană și își doresc să nască natural: Dragele mele se poate, numai trebuie să ne dorim cu adevarat!
Nimic nu poate fi mai înălțător decât sclipirea celor 3 perechi de ochi albaștri, decât zâmbetul lor larg, decât iubirea celor doi frățiori față de prințesa lor mică, manifestată mereu prin muuulți pupici dați de fiecare pe câte un obraz, de îmbrățișările lor sincere pentru cea mică, dar și de zâmbetul ei larg ca răspuns și dovadă a dragostei ei pentru dragostea lor.
poveste preluata de pe
www.scutecele.ro
comentarii